Nici macar tu nu te mai crezi...ai îmbatrînit, tînarul meu Creator.Ai uitat pîna si cum sa îti mai sustii minciunile prin care amagesti existenta vietii.
Nici propriile tale lacrimi nu te mai doresc...se scurg pe fata rece, de un alb imaculat, pîna ce ajung pe pamîntul înghetat pentru a-l numi "casa".Acolo
se retrag pentru a se usca,pentru a fi uitate si a uita...de durerea surda de a fi cazut din ochii tai tradatori.Nu poti plînge caindu-te...plîngi pentru a
demonstra ca esti înca uman...însa umanitatea s-a sters de mult timp de pe chipul Tau de piatra, lasînd în urma vesnicul rid al demonitatii. Nu, nu ai fost
un înger niciodata...iar eu te-am iubit asa...murdar de pacate, însetat de dorinta, febril si crud...Am fost nascuta pentru a te iubi...pentru a te slavi ...
Însa Timpul nu a vindecat ranile,pentru ca nici el nu are aceasta putere...în schimb mi-a aratat resemnarea.Ca pe o amagire,desigur,la fel de iluzorie pe
cît e însasi realitatea.Nici macar eu nu mai cred în Tine....sau în lacrimile tale de sticla colorata...Sunt frumoase, dar sunt reci.Tu nu poti plînge cu lacrimi
calde, oricîta pasiune ar fi stîrnita-n Tine...pentru ca nu te doare...pentru ca Tu nu simti.Nu simti alunecarea lor pe obraz, cum nu simti nici motivul ce
a dus la asta.Nu te doare caderea lor, cum nu te dor nici lacrimile celor ce le simt.
Te-ai ascuns în uitare,nascînd din cuvintele mele, împrastiate de vînt, noi orizonturi.Rastalmacindu-mi vorbele din trecut, ti-ai creat prezentul în care sa
domnesti.Însa ai uitat ca nici macar cuvintele nu dureaza vesnic.Iar puterea lor nu te mai poate aduce înapoi la tronul pe care l-ai parasit, pentru ca nu
mai este suficienta.
Înger cazut sau demon....mi-a fost mereu totuna.Îmi este în continuare...
Dragostea mea nu a tinut cont de niciuna dintre naturile noastre.A continuat sa persiste, sa învaluie, în cel mai alert ritm, în ritmul inimii mele. Ea nu a
tinut cont nici de blesteme, nici de piedici, nici de spini.A alergat ranita...slabita, catre tine, unicul punct de sprijin.Cînd în sfîrsit ti-a ajuns pasul grabit,ai
schitat o-mbratisare,însa cu-aceeasi perversitate pe care o invoci zi de zi din existenta ta chinuitoare.Ai lasat-o sa alunece printre bratele tale reci,
mîngîindu-ti degetele lungi,de pianist, zgîriindu-se în unghiile tale tari si înghetate, de demon, sarutîndu-ti pentru o clipa coapsa prea-slavita.Ai privit
zîmbind...satisfacut...pierdut în propria-ti dezorientare, nemotivare...ai privit-o pîna cînd a atins pamîntul ...Si s-a spart. Cu mîinile tremurînd,dintr-o
simpla atingere instinctuala, te-ai aruncat asupra pieselor fragile, încercînd sa refaci ceea ce tu lasasei sa se distruga. Ai adormit...asa cum cîndva
adormeai în bratele mele.Prezenta mea, chiar si în acea forma, îti facea bine...însa niciodata nu ai stiut CÎT de bine...Vei realiza cîndva, probabil cînd
te vei trezi din somnul tau de moarte, ca Tu...Îngerul Meu, Demonul Meu...Nephalimul Meu...traiesti prin mine.Am disparut de lînga tine, piesele au
zburat cu primul vînt, încercînd sa se refaca altundeva.Va dura mult timp...Tu,cea mai oribila creatura a Luminii si Întunericului, cea mai frumoasa
masca a dezamagirii, cea mai parsiva fiinta dumnezeiasca, cel mai iubit spirit demonic,vrajitor absolut, si om...om si atît...Tu înca nu stii, Tu înca dormi.
Iar decizia a ramas mereu a mea...Eu te tin în viata, pentru ca eu sunt absoluta în tot ceea ce esti tu foarte bun. Întotdeauna voi fi cu un pas înaintea Ta,
unica mea icoana.
Iar dupa ce totul se va fi sfîrsit, iar hotarîrea lumilor va fi doar una singura, cînd nu vor mai exista zile înjumatatite, si nici inimi împartite...Cînd Totul
va fi un întreg...iar piesele la locul lor din nou, cînd va trece prima adiere, si primul zîmbet va-ncolti...Voi fi acolo sa îti spun "Buna dimineata!"...
....Voi fi tot eu cea ce te va trezi....
